Iepurele de Paşti: un nou simbol acceptat de români?

În vestul Europei iepurele ca simbol al primăverii datează din timpul celţilor, fiind asociat cu festivalul pre-creştin al zeiţei Eostre sau Estre din care provine termenul de Easter, transferat sărbătorii Paştelui odată cu pătrunderea creştinismului. Zeiţa Estre era venerată inclusiv de anglo-saxoni şi germanici în rolul ei de divinitate a primăverii şi fertilităţii. În plus, autori antici clasici precum Pliniu ce Bătrân, Plutarh, Aelian sau Philostratus credeau cu tărie că iepurii sunt cu toţii hermafrodiţi (!).

 

Ideea că iepurele se poate reproduce fără contact sexual nu le-a scăpat nici primilor creştini vestici care au făcut imediat o asociere absolut aberantă şi fără temei între iepuri şi Fecioara Maria. Astfel , iepurii au pătruns în noua religie creştină. Tendinţa s-a păstrat şi ulterior în plin Ev Mediu, când iepurii au fost pictaţi alături de Fecioara cu Pruncul din multe manuscrise, cărţi şi miniaturi.

 

A fost pe undeva asociat şi cu Sfânta Treime prin motivul simbolic şi stilizat al celor trei iepuri, prezent pe frontispiciile multor clădiri vechi din spaţiul anglo-saxon.

 

 

Cei care aveau să stabilească tradiţia şi simbolistica iepurelui „pascal”, au fost imigranţii germani de rit protestant care au sosit în Statele Unite în secolul 18. Iepurele ca vestitor al Paştelui, era des întâlnit în folclorul german, după cum atestă şi o serie de scrieri din jurul anului 1500. Liberi de orice constrângeri de oridin religios, coloniştii germani s-au stabilit iniţial în teritoriul deţinut de coloniştii olandezi, teritoriu care mai târziu a devenit statul american Pennsylvania.

 

Pentru a le face propriilor copii o viaţă cât mai uşoară şi a le facilita tranziţia într-o lume complet nouă, coloniştii germani şi-au adus poveştile şi obiceiurile cu ei. Astfel a devenit celebru iepurele de Paşti denumit iniţial Osterhase, Hase desemnând iepurele de câmp din  folclorul nordic.

 

Conform legendelor străvechi, doar copii cei buni, ascultători şi cuminţi primeau cadouri sub forma ouălelor vopsite înaintea sărbătorii Învierii. Primele dulciuri în formă de iepuri dăruite copiilor încântaţi, erau alcătuite din zahăr brut sau halviţă amestecată cu migdale. Tot coloniştii germani au fost cei care au inventat iepurii de ciocolată atâ de populari şi apreciaţi în prezent de către toţi copiii din lume.

 

 

O veche povestioară germană pentru copii relatează despre Iisus Hristos care ar fi avut un iepuraş drept animal de companie. Animăluţul se ataşase de Mântuitor şi-l urma pretudindeni mai fidel decât orice căţel. Iepurele L-a aşteptat trist în Gădina Ghetsimani în răstimpul celor 3 zile în care Mântuitorul a coborât la Iad pentru a elibera sufletele damnaţilor. Când iepurele era în culmea tristeţii, Mântuitorul a înviat a treia zi şi a trecut prin grădină pentru a-şi reîntâlni prietenul fidel. În acel moment, Apostolii au descoperit în grădină multe flori colorate şi frumos mirositoare, fiecare împodobită în centru cu imaginea unui iepure, ca un semn al răbdării şi speranţei acestui mic animal.

 

În afara miturilor germane de inspiraţie creştină, Fraţii Grimm amintesc despre numeroase poveşti care provin din legendele cu trimitere la zeiţa Ostara din panteonul germanicilor continentali.

 

Spirala simbolisticii iepureşti

 

Oricât ar putea părea de improbabil, banalul la prima vedere iepure, a fost în centrul multor credinţe şi cutume ale oamenilor de pretutindeni. Primele interpretări creştin-catolice ale iepurelui sunt exemple cumva „clasice” de antropomorfizări. În accepţiunea creştină apuseană iepurele desemna timiditatea, slăbiciunea şi rapiditatea. Unii cercetători consideră că reprezentările iepurilor de pe unele morminte creştine vechi aminteau faptul că viaţa este o cursă în care trebuie să te străduieşti continuu să fii câştigător al Raiului.

 

O altă interpretare susţine că imaginile iepurilor din cimitire sugerau credincioşilor că trebuie să fie prudenţi şi să ocolească ispitele. Tot în perioada de implementare a creştinismului în vestul Europei, iepurele era considerat în continuare un simbol al fecundităţii şi mai ales al lubricităţii. În această impostază era adesea zugrăvit la picioarele fecioarelor, spre a sublinia victoria asupra tentaţiilor carnale.

Se observă aşadar o percepţie comună a oamenilor din diferite culturi şi civilizaţii asupra iepurilor.

 

Credinţele populare din cele mai diverse spaţii geografice susţin la unison că femeile însărcinate nu trebuie să vadă vreun iepure, şi îl consideră pe acesta drept cauza ascunsă pentru care unii copii se nasc cu defectul genetic denumit popular „buză de iepure”.

 

În Vechiul Testament, iepurele era considerat un animal impur, spurcat. Nu este singura interdicţie culinară cu privire la iepure, nici musulmanii şiiţi nu consumă carnea sa, crezând că acest rozător este reîncarnarea lui Ali, iar Ali este considerat în doctrina şiită drept adevăratul intermediar între Allah şi credincioşii săi.

 

Pe baza comportamenului preponderent nocturn al iepurelui de câmp, pretutindeni oameni l-au asociat întunericului, maleficului, fiind considerat animalul lui Lilith, Hecate, şi prin urmare în strânsă legătură cu efluviile de energie negativă ale Lunii Negre. Probabil din cauza acestei optici medievale negative, motivul iepurelui este foarte rar întâlnit în heraldică.

 

 

Lumea simbolismului este în continuare marcată de numeroşi iepuri care străbat mitologiile, credinţele şi folclorurile noastre. Iepurii au avut mereu o natură ambivalentă. Au fost în compania bătrânei divinităţi a Pământului-Mumă, a apelor fecundatoare şi regeneratoare, a exploziei primăvăratice a vegetaţiei, a reînoirii neîncetate a Vieţii sub toate formele ei.

 

În multe mitologii, iepurele se remarcă drept un salvator al Lunii. În urma acestei mari realizări, simpaticul urecheat a salvat de fapt principiul reînoirii ciclice a Vieţii, care guvernează şi cu ajutorul Lunii continuitatea speciilor vegetale, animale, precum şi a oamenilor. Iepurele devine astfel un erou civilizator şi un strămoş mitic în egală măsură, cum este Menebuch, marele spirit iepure din tradiţia amerindienilor algonquini ojibwa şi al siouxilor winnebaga.

 

Mitologia egipteană îl ţine iarăşi la mare respect, deoarece marele zeu Osiris a luat odată înfăţişarea unui iepure, când a fost tăiat în bucăţi şi aruncat în apele Nilului pentru a consacra prin sacrificiul său regenerearea periodică a marelui fluviu.

 

Din punct de vedere al aspectului simbolic al existenţei înconjurătoare, tot ce se leagă de conceptul de abundenţă, exuberanţă, tinereţe, înmulţire a fiinţelor şi a bunurilor, poartă în sine germenii nestăpânirii şi ai lipsei de măsură. Fapt zurăvit cum nu se poate mai bine de modul în care oamenii au privit acest rozător de-a lungul mileniilor.

 

Iepurele la români

 

Ţăranului român, atent observator al naturii înconjurătoare, nu a putut să nu-i scape imaginea iepurelui căruia i-a dat un loc important în mitologia proprie. Dacă în uriaşa arie culturală a Chinei, Africii, Americilor şi Europei Apusene, iepurele era un animal lunar, în spaţiul nostru, urecheatul a fost un simbol solar. Şi pe bună dreptate, deoarece în multe mituri vechi autohtone iepurele este înhămat la carul astrului cerului pe care îl trage neobosit peste bolta albastră a zilelor.

 

 

Evident, are şi la noi o latură demonică fiind asociat uneori cu noaptea şi cu prezenţa morţii şi a diavolului.

 

Să nu uităm aici de prezenţa ciudatului (şi unicului în lume) personaj al basmelor româneşti, piticul monstruos Statu-Palmă-Barbă-Cot, fiinţă htoniană şi infernală care călătoreşte pe un iepure şchiop.

 

Sau la fel, hidosul Jumătate de Om călare pe Jumătate de Iepure Şchiop din mitul lui Aleodor Împărat.  

 

Traversarea de către Aleodor a moşiei acestui personaj indică preţul care trebuie plătit de către elementul masculin idealizat din basm pentru câştigarea Tinutului Făgăduinţei. La o asemenea cumpănă, se găseşte mereu un Păzitor al Pragului, care este un rezumat grotesc al tururor elementelor negative, arătând de fapt Starea de Fire care trebuie depăşită. Chiar numele sau, de jumătate de om, călare pe o jumătate de animal, şi încă şchiop (în miturile stră-româneşti, iepurele este deseori animalul călărit de Diavol) este o chintesenţă a deritmiei. Păzitorul Pragului îl testează pe Aleodor, cerându-i drept preţ, pretul cel mai important, Fata lui Verdeş Împărat, adică Cosânzeana sa, propria dorinţă care îi animă existanţa. Revelator, Păzitorul Pragului, cu tot chipul său hidos de om-iepure, are de fapt un rol final pozitiv, căci îi urează lui Aleodor ”Pasă cu Dumnezeu, şi să-şi ajute să vii cu izbîndă bună”.

 

În alte credinţe populare româneşti, iepurelui i se atribuie un caracter demonic, căci diavolul poate lua oricând înfăţişare iepurească. Ca şi la alte popoare europene, pentru români întâlnirea cu un iepure ieşit în drum este semn de rău augur: „Dacă pleci la vreo afacere şi pe drum îţi iese un iepure înainte, întoarce-te înapoi”, scria Revista Izvoraşul în anul 1934.

 

Cu toate acestea iepurele are virtuţi multiple în medicina românească autohtonă, unde era preţuit ca un remediu împotriva sterilităţii masculine sau feminine:

 

„Se bea boaşele unui iepure şi matca unei iepuroaice, uscate şi pisate mărunt şi ţinute nouă zile în rachiu la căldură. După a noua zi, bărbatul bea sămânţa de iepure, iar nevasta ce de iepuroaică”, Artur Gorovei-Credinţi şi superstiţii.

 

Tot Gorovei ne elucidează motivul pentru care vânătorii legau odinioară o coadă de iepure de cocoşul puştilor, chipurile iepurele este legat de spiritele ascunse ale pădurii fiind în slujba lor, iar oamenii credeau că având cu sine un fragment dintr-un iepure, spiritul acestuia le aducea rapid animalele în cătarea puştii.

 

 

Tot în lumea satului se credea că iepurele dormea cu ochii deschişi, de aici românii considerându-l şi un simbol al vigilenţei.

 

Astăzi, din nefericire putem vedea tot mai puţini iepuri sălbatici. Braconajul, schimbarea rapidă de climă, şi mai ales prezenţa a mii de câini hoinari care distrug mulţi pui de iepure în fiecare an, au dus la rărirea considerabilă a unui animal, celebru nu de mult pentru densitatea exemplarelor pe câmpurile României.

 

Sub umbra noilor provocări să sperăm că simpaticul rozător va supravieţui cu bine, şi noi nu vom rămâne doar cu poveştile, simbolurile şi noua apariţie a Iepurelui de Paşte.